#6: January 22, 2010

Urmatorul animal a fost o pisicuta. O pisicuta in intregime alba. Apartinea unei bucatarii cu o podea inegala, un horn deschis, o masa de lemn care era intrucatva stricata si pereti duri albi. Pisicuta era aproape invizibila pe langa pereti, exceptand ochii ei intunecati. Cand isi intorcea capul, disparea in perete. Cand sarea de pe jos pe masa parea o creatura scapata din pereti. Felul in care aparea si disparea ii oferea intimitatea unui zeu casnic. Tot timpul am fost de parere ca zeii casnici au fost animale. Uneori vizibili, uneori nu, dar mereu prezenti. Stand la masa, pisica mi-a sarit pe picioare. Avea dinti ascutiti, albi, la fel de albi ca si blana. Si o limba roz. Ca si toate pisicutele, se juca incontinuu: cu propria-i coada, pe spatele scaunelor, cu bucati de obiecte pe podea. Cand voia sa se odihneasca, cauta ceva moale pe care sa se intinda. Privind-o, fascinat, in cursul unei saptamani, am observat ca de cate ori putea, alegea ceva alb- un prosop, un pulover, ceva rufe. Apoi, cu ochii si gura inchise, se cuibarea si devenea invizibila inconjurata de pereti albi.